Mont Blanc -Ruta Italiana
iulie 2006
Au fost o data ca niciodata 6 tineri care-si doreau sa ajunga pe muntele alb. In iarna premergatoare plecarii cei 6 au incercat sa se cunoasca mai bine si sa parcurga cateva vai prin Bucegi, lucru care s-a dovedit a fi de folos.
Pe 21 iulie 2006 am plecat spre Milano si de acolo mai departe spre Valea Aosta- Courmayeur.
Lacul Miage De la stg la dr: Alina, Eu, Alex, Calin, Cristi, Dorin
Dupa o noapte petrecuta in campingul din Val Veny unde am facut o resortare a echipamentului de varf am plecat spre Refugiul Gonella ( 3071 m).
Am parasit lacul Miage si am urcat pe morena ghetarului dupa care am intrat in valea larga a Ghetarului Miage. Traversarea acestui ghetar nu a implicat dificultati mari deoarece era acoperit de bolovani. De o parte si de alta eram inconjurati de pereti inalti si spectaculosi.
Am urmat morena mijlocie a ghetarului pana la 2600 m si apoi am ocolit prin dreapta crevasele. In locurile cu pasaje mai dificile erau montate cabluri ajutatatoare. Dupa aproape 5 ore am ajuns pe creasta Aiguilles Grises unde se afla refugiu nostru.
Am fost intampinati cu multa prietenie de ibexii aflati in in numar mare langa toaleta refugiului. Desi nu aveam rezervare, cabanierul ne-a dat o veste buna, aceea ca puteam ramane la refugiu, nefiind foarte aglomerat . Am decis sa abordam varful urmatoarea noapte, dedicand o pe aceasta odihnei. Un peisaj superb a fost pus si mai bine in valoare la apus.
O zi de pauza dar si de mari emotii, la noapte urma sa incercam varful. Ne-am imprietenit cu un grup de polonezi care intentionau sa urce in aceeasi seara cu noi. Am avut o ultima sedinta tenica la care ne-am reamintit cateva elemente de siguranta si de scoatere din crevasa. S-au format echipele. Urma sa fiu cap de coarda cu Alina si Cristi in echipa. Am incercat sa dormim cateva ore.
Ne-am trezit putin dupa miezul noptii. Bagajele erau pregatiite. Fluturii din stomac si somnolenta ne taiau orice pofta de mancare dar ne-am fortat sa mancam traditionalul mic dejun dinainte de varf.
La 1 noaptea am pornit la drum. Prima era echipa poloneza apoi echipa baietilor si noi. Putin mai sus de refugiu am stat sa ne montam coltarii, urmau niste traversee si era mai sigur sa ii avem pusi. Polonezii au considerat ca nu e cazul inca..s-au inselat. Am auzit un tipat si cativa metrii de mine una din fetele lor era prinsa intr un tobogan al ghetii din care nu se putea opri. Colegii ei au coborat repede dupa ea. Intr un final a reusit sa se opreasca dar cazatura a insemnat ptr ea renuntarea la varf si coborarea cu elicopterul spre spital. Am fost cuprinsa de teama. “Aici nu e de gluma” , mi-am zis. Acordam acum atentie maxima oricarui metru, verificam stabilitatea zapezii sub care se putea ascunde o crevasa. Aveam noroc insa, zapada era destul de buna. Altitudinea incepea sa se faca si ea simtita. O durere de cap puternica imi oprise orice alt gand. Tot ce-mi doream era sa scap mai repede de acea senzatie. Dupa ce am mai castigat altitudine ea a disparut definitiv si nu am mai avut alte probleme.
Am urcat ultima portiune a ghetarului Dome si am ajuns in creasta la locul numit Col des Aiguille Grises (3810 m).
Ne-am imbracat mai bine deoarece pe creasta vantul se simtea mult mai puternic, ne-am hidratat si am mancat ceva. De la Piton des Italien (4002) creasta se despica si ptr Mont Blanc am cotit la dreapta.
Am continuat sa mergem pe creasta expusa, facand haz pe ce parte nu trebuie sa aluneci. Pe partea italiana (dreapta) elicopterul era gratuit in timp ce pea cea franceza (stanga) ar fi costat foarte mult. O privire in jos nu iti dadea o viziune prea optimista si am preferat sa fiu atenta doar inainte.
La Col du Dome ruta italiana se uneste cu cea franceza si devine precum o autostrada aglomerata. Am intalnit zeci de alpinisti legati sau nu in coarda. Ne-am odihnit putin si am inceut urcusul pe creasta Bosses cu o alta stare de spirit constienti ca nimic nu ne mai poate impiedica sa ajungem pe varf. De la refugiul Vallot (4362) am decis sa ne desfacem din coarda deoarece poteca era bine batatorita si conditiile favorabile.
Zeci de furnici cu rucsacuri in spate intr-o mare de alb. Toti uniti in aceeasi dorinta, in acelasi timp, pe acelasi varf. Desi eram din toate tarile lumii, aveam un zambet si o stralucire in ochi comuna, eram extatici.
Ultimii pasi pana la varf.
Dupa 6 luni de vise, de antrenament, de emotii senzatia atingerii varfului este incomensurabila. Ne aflam pe cel mai inalt punct din Europa, visul nostru se implinea. M-am intins in zapada, simteam cum imi bate inima de fericire. Am privit in jur, un tablou unic, spectaculos, eram inconjurati de sute de varfuri si eram deasupra tuturor.
Am stat o ora pe varf, vremea era superba si te imbia sa ramai acolo. Am mai fi ramas dar ne astepta un drum lung inapoi la Gonella.
O privire inapoi pe creasta Bosses, se vede varful.
La coborare, zapada se inmuiase de la caldura, trebuia sa fim si mai atenti.
Drumul inapoi a fost lung, pe lumina acum puteam vedea si mai bine prapastia de sub noi. Un rapel din creasta facut intr-un piton pe care il scoteam pe orizontala mi-a dat inca o traire maxima. Din cauza caldurii incepusera sa cada bolovani, la un moment dat coborarea noastra era un slalom printre ei si un joc de noroc de a nu fi atinsi.
Urcatul si coboratul pe varf au insemnat pentru noi 16 ore de mers. Imi amintesc ca pe ultima bucata mergeam doar din reflex si tot ce imi doream era ajungem cu bine la refugiu. Intr-un final acest lucru s-a intamplat.
A doua zi ne-am strans lucrurile si am coborat spre ghetar.
Un ibex curajos s-a uitat indelung la noi ca o gazda care isi lua “la revedere”.
Am facut si poze cu flori :)
O vizita prin Courmayeur.
