Cine a fost Jose Saramago? Primul portughez care a castigat premiul Nobel pentru literatura. Un om care si-a exprimat necontenit convingeile politice si religioase, pentru care nu de putine ori a fost criticat. Ateu, oponent al globalizarii si al cesterii in putrere al corporatiilor multinationale, un aparator al iubirii ce inalta conditia umana. A primit premiul Nobel pentru scrierile sale pline de imaginatie, compasiune si ironie precum si pentru scepticismul modern despre adevarurile oficiale.

Pestera este o carte ce are drept pornire mitul pesterii din Republica lui Platon. Am sa redau mai jos fragmentul:

”Socrate: “Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”Glaucon: “Văd”- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?- Necesar.- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?- Pe Zeus, nu cred!- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.- E cu totul obligatoriu.”

Jose Saramago reuseste sa aduca o critica severa societatii moderne de consum care, in vizunea autorului tinde sa manipuleze si sa fure libertatea omului: “ va vom vinde tot ce va trebuie, daca nu preferam sa aveti nevoie de ceea ce avem de vanzare.” p.299
Eroii cartii sunt Cipriano Algor, fiica sa Marta. ginerele sau Marcal si cainele Gasit. Viata lor bucolica si ingenua din sat este data peste cap de anuntul ca Centrul nu-i va mai cumpara marfa olarului Cipriano deoarece plasticul este mult mai practic ca ceramica. Un om izestrat cu multa intelepciune, Cipriano realizeaza cu tristete sfarsitul activitatii sale de olar insa nu vrea sa si subjuge libertatea vietii ireale din Centru. Povestea este o alegorie a lumii false creata de asa zisa evolutie a Centrului fara ferestre si fara viata. Este o carte impresionanta  care ne face sa reflectam putin asupra pesterii spre care ne indreptam. 

”E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrîneţea nu poate cît ştie.”p 11

 ”Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sîrg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure.” p. 25

”Aşa e viaţa, e plină de cuvinte fără rost, sau care au avut rost, dar nu mai au, oricare pe care-1 pronunţăm ia locul altuia mai merituos, nu prin el însuşi, ci prin consecinţele rostirii lui.” p. 39

”cimitirelor, mai ales celor săteşti, campestre, bucolice, le datorăm să mergem pe jos, nu din pricina vreunui imperativ categoric sau vreunei impoziţii transcendentale, ci din respect faţă de convenienţele pur umane, atîţia au fost în pedestre pelerinaje venerînd tibia vreunui sfînt, încît ar fi de neînţeles să mergi altfel acolo unde dinainte ştim că ne aşteaptă propria noastră memorie şi poate o lacrimă.” p.43

”curînd moara din nori va reîncepe să-şi cearnă făina ei de apă “

”Le spunem celor cu mintea confuză, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine n-ar fi a cincea şi cea mai dificilă operaţie din aritmeticile umane, le spunem celor abulici, Dacă vrei, poţi, de parcă realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza în fiecare zi inversînd poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărîţilor, începe cu începutul, ca şi cum începutul ar fi capătul vizibil al unui fir răsucit stîngaci de care ar fi de ajuns să tragem şi să tot tragem pînă ajungem la capătul celălalt, de parcă între unul şi altul am fi avut în mîini o aţă dreaptă şi continuă care n-a trebuit descurcată nici deznodată, lucru imposibil în viaţa mosoarelor şi, dacă altă frază de efect ne e permisă, în ghemele vieţii. “p.74

”Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămîn lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sînt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui rîu, sînt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează, Doar dacă nu cumva, Dacă nu cumva, Dacă nu cumva aceste rîuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă.”  p 81

”Se spune că peisajul e o stare sufletească, că vedem lumea dinafară cu ochii dinăuntru, să fie pentru că aceste extraordinare organe interioare ale vederii n-au ştiut să vadă fabricile şi hangarele, fumul ce devorează cerul, prafurile toxice, eternele noroaie, crustele de funingine, gunoiul de ieri întins peste gunoiul de fiecare zi, gunoiul de mîine grămădit peste gunoiul de azi, aici ar fi suficienţi şi ochii obişnuiţi ca să convingă şi sufletul cel mai mulţumit să pună la îndoiala norocu in care presupunea ca se scalda. “p.95

 ”Uite că am avut dreptate, Găsitul nostru detestă uniformele, în viaţă, totul e uniformă, trupul e cu adevărat civil doar cînd e gol, răspunse Marcal “ p.121

 ”in ocrotitoarea tăcere din cameră, între cearşafurile răvăşite de agitaţia amoroasă de adineauri, bărbatul şi-a auzit nevasta comunicîndu-i că i-a întîrziat ciclul două zile, şi vestea i s-a părut ceva nemaiauzit şi absolut incredibil, un al doilea fiat lux într-o epocă în care latina a încetat să mai fie folosită şi practicată, un surge et ambula verna-cular care n-are idee încotro se îndreaptă şi tocmai de aceea sperie. “p.127

”De altfel, o astfel de revelaţie ar fi putut s-o aibă numai cineva care nu numai că ştie să citească pe buze, abilitate relativ obişnuită, dar e şi în stare să prevadă ce vor pronunţa ele cînd gura abia a început să se deschidă. La fel de rară este această înzestrare magică precum cealaltă, de care am vorbit altundeva, a vederii înăuntrul trupului prin sacul de piele care-1 învăluie.” p141

 ”timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-1 putem trage pe sfoară.” p.149

 ”In realitate, nu vom reuşi niciodată să ne imaginăm profunzimea abisală pe care o atinge introspecţia unui animal cînd ne priveşte, ne închipuim că nu face decît să ne privească, şi nu ne dăm seama că el doar dă impresia că ne priveşte, cînd adevărul e că ne-a văzut iar apoi a plecat, ne-a lăsat să ne agităm ca nişte idioţi la suprafaţa fiinţei noastre, presărînd cu explicaţii false şi inutile lumea. Tăcerea cîinelui şi faimoasa tăcere a universului la care altădată s-a făcut o teologică referinţă, părînd imposibil de comparat, fiind atît de disproporţionate dimensiunile lor materiale şi obiective, sînt, în fond, egale ca densitate şi greutate specifică cu două lacrimi, deosebirea constă numai în durerea care le-a făcut să ţîşnească, să alunece şi să cadă.” p.151

”Fără îndoială pentru că era în floarea tinereţii, Găsit nu a avut încă vreme să capete opinii gata făcute, clare şi definitive asupra necesităţii şi înţelesului lacrimilor la fiinţa omenească, totuşi, având în vedere că aceste umori lichide se încăpăţânează să se manifeste în strania supă de sentiment, raţiune şi cruzime din care e compusă pomenita fiinţă omenească, se gândi că poate nu va face o greşeală gravă apropiindu-se de înlăcrimata-i stăpână ca să-şi aşeze cu blândeţe capul pe genunchii ei.”

 “Chiar de-ai fi cel mai urît om, i-ar spune cîinele Găsit stăpînului său dacă ar vorbi, urîţenia ta n-ar avea nici un înţeles pentru mine, nu m-ar mira cu adevărat decît dacă ţi-ai schimba mirosul, sau ţi-ai trece altfel mîna peste capul meu.” p.153

“Foarte bine, şi din ce vei trăi după aceea, unde, cum, cu cine, îl înţepă Marta, îmi voi însoţi fiica şi ginerele în Centru, dacă mă mai vor. Neprevăzuta şi categorica declaraţie a lui Cipriano Algor a avut efecte diferite asupra fiicei şi a ginerelui. Marcal a exclamat, în sfîrşit, şi şi-a îmbrăţişat cu putere socrul, Nu poţi să-ţi închipui ce bucurie mi-ai făcut, spuse, era ca un ghimpe în inimă. Marta şi-a privit tatăl mai întîi cu scepticism, ca şi cum nu credea ce aude, dar treptat chipul i s-a luminat a înţelegere, memoria serviabilă îi adusese în minte anumite expresii populare curente, urme de lecturi clasice, cîteva locuri comune, e adevărat că nu-şi amintea tot ce era de amintit, de exemplu, a arde corăbiile, a tăia punţile, a lăsa baltă, a tăia răul din rădăcină, a se lăsa păgubaş, a se lăsa în voia sorţii, a se da bătut, omului rătăcit nu-i trebuie sfaturi, a renunţa în văzul ţintei, sînt verzi, nu merita mai bine o pasăre în mînă decît două pe gard, altele şi altele, şi toate spunînd pînă la urmă un singur lucru, Nu vreau ce nu pot, nu pot ce nu vreau”  p.179

“Marcal nu întrebă De ce mulţumesc, învăţase de mult timp că teritoriul pe care se mişcau acest tată şi această fiică, mai mult decît doar familial, era, într-un anume fel, sacru şi inaccesibil. Nu simţea gelozie, doar melancolia celui care se ştie definitiv exclus, totuşi nu din acest teritoriu, care nu i-ar putea aparţine niciodată, ci din altul unde, dacă ar putea fi vreodată împreună cu ei, şi-ar găsi şi şi-ar recunoaşte, în sfîrşit, propriul tată şi propria mamă.” p.179

 “E însă adevărat că, într-un fel sau altul, printr-un soi de infailibil tropism, natura profundă de fiu îi împinge pe fii să-şi caute taţi de substituţie ori de cîte ori, pe drept sau pe nedrept, ei nu pot, nu vor sau nu ştiu să se recunoască în ai lor proprii, în realitate, în ciuda multelor ei defecte, viaţa iubeşte echilibrul, dacă ar porunci numai ea, ar pune permanent culoarea aurului peste culoarea albastră, ar face ca orice concav să-şi aibă convexul, să nu aibă loc nici o despărţire fără sosire, s-ar strădui ca vorba, gestul şi privirea să se poarte ca nişte gemeni inseparabili care, în toate circumstanţele, spun acelaşi lucru.” p.180

“vai, ce greu e să ne despărţim de ceea ce-am făcut, fie obiect, fie vis, chiar atunci cînd l-am distrus cu mîinile noastre.” p/188

“Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe, ce nu vrea Cipriano Algor, chiar dacă i-ar alina toate suferinţele şi amărăciunile singurătăţii, este să joace rolul insului care periodic îşi vizitează ibovnica, întoreîndu-se de la ea fără amintiri mai sentimentale decît o seară sau o noapte de agitaţie a trupului şi simţurilor, lăsînd la plecare un sărut distrat pe un chip care şi-a pierdut machiajul şi, în cazul particular de care ne ocupăm, o mîngîiere pe capul unui cîine” p.327

 “Trăiţi cutezanţa de a visa, asta e o variantă a primeia, şi acum vin altele, unu, deveniţi operaţionali, doi, fără a ieşi din casă mările sudului vă stau la dispoziţie, trei, aceasta nu e ultima dumneavoastră şansă, dar e cea mai bună, patru, ne gîndim tot timpul la voi, e rîndul vostru sa vă gîndiţi la noi, cinci, aduceţi-vă şi prietenii dacă vor sa cumpere, şase, cu noi nu veţi dori să fiţi altceva, şapte, sînteţi clientul nostru cel mai bun, dar nu spuneţi vecinului. “