O carte care trateaza problema absurdului,  a sinuciderii si a filosofiei existentialiste. Camus vorbeste despre “omul absurd” care, “începe acolo unde celălalt sfirşeşte, unde, încetînd să mai admire jocul, spiritul vrea să joace el însuşi” dar si despre “creatorul absurd”

” O, suflete al meu, nu năzui la viaţa nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului.” PINDAR (Pythica a IlI-a)

Absurdul si sinuciderea

”Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat importantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei”

”A muri din propria-ţi voinţă presupune a fi recunoscut, fie şi numai instinctiv, caracterul derizoriu al acestei obişnuinţe, absenţa oricărei raţiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian şi inutilitatea suferinţei.”

Zidurile absurde

”Se întîmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă în acelaşi ritm, iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne pomenim întrebîndu-ne “pentru ce?” şi totul începe o data cu această oboseală uimită. “începe”,’ iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează în acelaşi timp mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea.”

”Trăim din viitor: “mîine”, “mai tîrziu”, “cînd vei avea o situaţie”, “o dată cu vîrsta, vei înţelege”. Admirabile inconsecvenţe, cînd, de fapt, e vorba de moarte. Vine o zi totuşi cînd omul constată sau spune că are treizeci de ani. Îşi afirmă astfel tinereţea. Dar, făcind asta, se situează în raport cu timpul. Îşi ia locul în timp. Recunoaşte că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturiseşte că trebuie s-o străbată. Aparţine timpului şi, după spaima care-1 cuprinde, îşi recunoaşte în el duşmanul cel mai înverşunat. Mîine, dorea ziua de mîine, cînd întreaga lui fiinţă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul.”

”Ajung, în sfîrşit, la moarte şi la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni “n-ar şti”

”Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-1 dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.”

”Iată şi aceşti copaci, a căror scoarţă aspră o cunosc, si această apă al’ cărei gust îl simt. Mireasma de iarbă şi de stele, noaptea, acele seri cînd inima îşi află pacea -cum aş putea nega lumea aceasta, a cărei putere şi tărie o simt? Totuşi, toată ştiinţa acestui pămînt nu-mi aduce nimic care să-mi poată da certitudinea că această lume îmi aparţine. Mi-o descrieţi şi mă învăţaţi s-o clasific. Îi enumeraţi legile şi, în setea mea’de a şti, consimt că ele sînt adevărate.’ îi demontaţi mecanismul şi speranţa mea creşte. În cele din urmă, îmi arătaţi că acest univers prestigios’ si multicolor se reduce la atom şi că atomul însuşi se reduce fa electron. Pînă aici totul e bine’ şi aştept să continuaţi. Dar atunci îmi vorbiţi despre un invizibil sistem planetar’în care electronii gravitează în jurul unui nucleu. Îmi explicaţi această lume printr-o imagine. Înţeleg atunci că aţi ajuns la poezie: nu o voi cunoaşte niciodată. Nici n-am avut timpul să mă indignez că v-aţi’ şi schimbat teoria. Astfel, ştiinţa de la care trebuia să aflu totul sfîrseşte în ipoteză, luciditatea eşuează în metaforă, incerti¬tudinea se preschimbă în operă de artă. La ce mi-au folosit atîtea strădanii? “

”Străin de mine însumi şi de această lume, înarmat doar cu o gîndire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiţie a mea, în care nu-mi pot afla pacea decît refuzînd să ştiu şi să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbeşte de ziduri care-i sfidează asaltul? A vrea înseamnă a isca paradoxuri. Totul este astfel ordonat încît să poată lua naştere acea pace otrăvită pe care o dă nepăsarea, somnul inimii sau renunţările mortale. “

”Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care tîşnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale drame’i care trebuie în chip nece¬sar să ia sfîrşit cu toată logica de care o existenţă este în stare.”

Sinuciderea filosofica

”Există un fapt de natura evidenţei, care pare cu totul mo¬ral, şi anume acela că omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri. O dată ce le-a cunoscut, nu se mai poate desprinde de ele. Căci trebuie întotdeauna să plătim. Un om care a devenit conştient de existenţa absurdului este legat de el pentru totdeauna. “ 

Libertatea absurda ”Ajuns într-un anume moment al drumului, omul absurd este solicitat. Istoria nu duce lipsă nici de religie, nici de profeţi, chiar fără Dumnezeu. I se cere să facă saltul. El nu poate răspunde decît că nu înţelege bine, că lucrul nu este evident; căci nu vrea să facă decît ceea ce înţelege bine. I se spune că săvîrşeşte păcatul orgoliului, dar omul absurd nu înţelege noţiunea de păcat; că la capătul drumului îl aşteaptă poate Infernul, dar el nu are destulă imaginaţie spre a-şi înfăţişa acest ciudat viitor; că pierde nemurirea, dar aceasta îi pare fără însemnătate. I se cere să-şi recunoască vina. Dar el se simte nevinovat. De fapt, nu simte decît un singur lucru: ireparabila sa nevinovăţie. Ea îi îngăduie totul. De aceea, nu-şi pretinde sieşi decît să trăiască numai cu ceea ce ştie, să se împace cu ceea ce este şi să nu recurgă la nimic nesigur. I se răspunde că nimic nu-i sigur. Dar iată cel puţin o certitudine. O va privi în faţă: vrea să ştie dacă e cu pu¬tinţă să trăiască fără chemare. ”

”Căci în faţa lui Dumnezeu nu se’pune atît problema libertăţii cît problema răului. E cu¬noscută alternativa: sau nu sîntem liberi, şi Dumnezeu cel atotputernic este responsabil pentru răul din lume, sau sîntem liberi şi responsabili, dar atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic.”

Omul absurd

”Domeniul meu, spune Goethe, e timpul.” Iată, într-adevăr, cuvîntul prin excelenţă absurd. Căci cine este omul absurd? Acela care, fără a’ nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că n-ar cunoaşte nostalgia; dar îi preferă propriul său curaj şi propria sa judecată. Primul îl învaţă să trăiască fără apel şi să se mulţumească cu ceea ce are, â doua îi arată limitele.’Sigur de libertatea sa mărginită în timp, de revolta sa fără viitor şi de conştiinţa sa pieritoare, el îşi urmează aventura în timpul vieţii sale. Aici este domeniul lui, aici acţiunea lui pe care o sustrage oricărei alte judecăţi în afară de a’sa. O viaţă mai înaltă nu poate însemna pentru el o altă viată. “

Donjuanismul

”Nu din lipsă de dragoste aleargă Don Juan din femeie în femeie. E ridicol să ni-1 închipuim ca pe un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubeşte femeile cu aceeaşi înflăcărare şi, de fiecare dată, cu întreaga lui fiinţă, simte nevoia să’ repete această dăruire şi această adîricire (.. .) Dacă părăseşte o femeie, nu înseamnă cîtuşi de puţin că n-o mai doreşte. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el doreşte o’alta, ceea ce nu-i acelaşi lucru.”

Comedia

”Omul absurd începe acolo unde celălalt sfirşeşte, unde, îhcetînd să mai admire jocul, spiritul vrea să joace el însuşi.”

”Vorbesc în fiecare gest, trăiesc în fiecare ţipăt. Astfel, actorul îşi compune personajele spre a le exhiba. Le desenează sau le sculptează, to-pindu-şi propria fiinţă în forma lor imaginară, hrănind toate aceste năluci cu propriul lui sînge. “

”Nu viaţa veşnică e importantă, spune Nietzsche, ci veşnica însufleţire.” întreaga dramă stă, într-adevăr, în această alegere.

”Pentru actor, ca şi pentru omul absurd, o moarte prematură este ireparabilă. Nimic nu poate compen¬sa suma de chipuri şi de secole pe care, altminteri, le-ar fi străbătut. “

Cucerirea

”Nu, spune cuceritorul, să nu credeţi că, iubind acţiunea, a trebuit să mă dezvăţ să gîndesc. Dimpotrivă, pot de mi¬nune să definesc lucrul în care cred. Căci cred în el cu tărie şi îl văd în mod sigur şi limpede. Să vă îndoiţi de cei ce spun’: “Ştiu lucrul ăsta atît de bine, încît mi-e cu neputinţă să-1 ex¬prim”; căci dacă nu pot s-o facă, înseamnă că nu-1 ştiu sau că, din lene, s-au oprit la învelişul lui.”

”Există Dumnezeu sau timpul, crucea sau spa¬da. Ori lumea aceasta are un înţeles mai înalt, care-i depăşeşte zbuciumul, ori nimic nu-i adevărat în afară de acest zbucium. Trebuie să trăieşti o dată cu timpul şi să mori o dată cu el sau să i te sustragi pentru o viaţă mai înaltă. “

Creatia absurda
Filosofie si Roman

”Arta şi numai arta, spune Nietzsche;’ avem arta, pentru ca adevărul să nu ne ucidă.”

”Omul l-a născocit pe Dumnezeu pentru ca să nu se omoare. Iată rezumatul istoriei universale de pînă acum.”

Creatia fara de viitor

”Creaţia este cea mai eficace şcoală a răbdării şi a lucidităţii. Este, de asemenea, mărturia zguduitoare a singurei demnităţi a omului: revolta tenace împotriva condiţiei sale, perseverenţa într-un efort pe care-1 consideră steril.”

Mitul lui Sisif

”Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile, cît şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E pretul care trebuie platit pentru pasiunile de pe acest pamant. ”

“Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers’rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie’ să ni-1 închipuim pe Sisif fericit.”

Apendix
Speranta si absurdul in opera lui Franz Kafka

“Lumea lui Kafka este un inexprimabil univers în care omul îşi oferă luxul chinuitor de a pescui într-o cadă, ştiind că nu va prinde nimic.”

"Nietzsche pare a fi singurul artist care a tras consecinţele extreme ale unei este¬tici a absurdului, de vreme ce mesajul său ultim constă într-o luciditate sterilă şi cuceritoare şi in negarea încăpăţînată a oricărei consolări supranaturale."