Hermann Hesse (1877-1962) De cate ori am fost intrebata de la ce vine numele de Camihesse am rostit numele scriitorului a carui opera m-a influentat : Hermann Hesse. Recitind “Calatorie spre Soare-Rasare” inteleg mai mult ca prima oara dar cu siguranta insutit mai putin fata de semnificatia reala.  Asta am simtit mereu, oricat as citit aceste carti parca nu se termina niciodata, devin mai pline de inteles.  Probabil ca Hesse va ramane mereu pentru mine acest tip de scriitor ale carui carti trebuiesc recitite pentru a invia mereu sub alte forme si intelesuri. Asemanator misticismului lui Eliade, as zice.

Die Morgenlandfahrt ( 1932)

H.H. intra intr-o societate secreta numita “Confreria”. Membrii calatoresc spre tinta lor asa cum facusera candva pelerinii sau cruciatii ca sa elibereze mormantul Mantuitorului sau sa studieze diverse tehnici. Fiecare membru are propiul sau vis : sa-si face o plantatie de masilini In Tara Sfanta, sa descopere fericirea, sa regaseasca floarea de iris a copilariei, sa invete limba pasarilor dupa codul lui Solomon. H.H isi incepe drumetia in regatul basmelor avand ca tel sa-i castige dragostea printesei Fatma. Grupul calatoreste prin spatiu dar si prin timp, intorcandu-se in trecut. Tanarului ii atrage atentia servitorul Leo, o persoana cu un farmec neostentativ care se face iubit de toata lumea, inclusiv de animale. El poate dresa pasari si chema fluturi. Disparitia neasteptata a lui Leo duce in scurt timp la destramarea grupului. Dupa ani, cand H.H incearca sa rescrie povestea Confreriei el nu reuseste sa o faca coerenta si sa treaca de episodul cu plecarea lui Leo. Printr-o intamplare fericita reuseste sa-l gasesca pe vechiul servitor si ii marturiseste prin ce trece. HH este acceptat din nou in Confrerie si ii este inapoiat inelul pierdut de catre Leo care se dovedeste a fi Alesul Alesilor. El trebuie sa treaca o proba de credinta si supunere pe care si o alege din mai multe intrebari : ”esti gata si de acord sa intrebi arhiva noastra ce stie despre propria ta persoana?” HH afla astfel ca grupa din care a facut parte si el, in calatoria spre Morbio fusese supusa  unui examen pe care nu reusise sa-l treaca. Confreria cazuse prada indoielilor si se dezmembrase. Cartea se sfarseste cu descoperirea de catre H.H. a  datelor aflate in arhiva gruparii asupra lui : ”Şi dintr-o dată n-am mai suportat nesiguranţa şi teama aşteptării, m-am precipitat spre secţiunea Chattorum res gestae, mi-am căutat subdiviziunea şi cota şi m-am oprit în dreptul compartimentului inscripţionat cu numele meu. Era o nişă şi, trăgând la o parte perdeaua ce o acoperea, am constatat că nu conţinea nimic scris. Nu conţinea nimic altceva decât o figurină, o statuetă din lemn sau din ceară, în culori şterse, părând veche şi degradată, putea să fi fost, după cum arăta, o zeitate sau un idol barbar, mi-a părut complet de neînţeles la prima privire. Era o figurină compusă de fapt din două, care aveau spinarea comună. Un timp nu mi-am luat ochii de la ea, dezamăgit şi mirat. Apoi mi-a atras atenţia o lumânare fixată pe peretele nişei, într-un sfeşnic de metal. Se găsea acolo şi o brichetă, am aprins lumânarea, ciudata figură dublă îmi apăru acum luminată în plin. Doar cu încetul mi se dezvălui. Doar cu încetul şi treptat am început a bănui şi după aceea a recunoaşte ce încerca ea să reprezinte. Reprezenta un personaj, acela eram eu, iar acest portret al meu era neplăcut de firav şi numai pe jumătate real, avea trăsăturile vagi şi în întreaga sa înfăţişare stăruia o impresie de instabilitate, fragilitate, de moarte sau de dorinţă de a muri, arăta oarecum ca o sculptură ce ar fi putut purta titlul “Vremelnicie”, sau schimb, cea contopită şi devenită una cu a mea, înflorea în culori şi forme vii şi exact când am început să bănuiesc cui seamănă ea, anume lui Leo, servitorul şi Alesul Aleşilor, am descoperit pe perete o a doua luminare şi am aprins-o şi pe aceasta. Acum am văzut cum figurina dublă, ce îmi sugerase să mă gândesc la mine şi la Leo, căpăta un aspect mai distinct şi mai multă asemănare, dar în afară de aceasta am văzut că suprafaţa celor două figuri era străvezie şi că se putea privi în interiorul lor, cum priveşti prin transparenţa unei sticle sau a unei vaze. Iar în interiorul figurilor am zărit mişcându-se ceva, mişcându-se încet, nesfârşit de încet, aşa cum se mişcă un şarpe adormit. Se întâmpla ceva acolo, ceva ca o curgere sau o topire înceată, lină dar neîntreruptă, şi anume ceva se topea sau s scurgea din imaginea mea în cea a lui Leo şi mi-am dat seama că imaginea mea se dăruia clipă de clipă tot mai mult lui Leo, se revărsa în el, hrănindu-l şi întărindu-l. Cu timpul, aşa se părea, întreaga substanţă a unei imagini se va scurge în cealaltă şi va rămâne una singură: Leo. El avea să crească, eu aveam să mă împuţinez. Pe când stăteam acolo privind şi încercând să înţeleg ce priveam, mi-a revenit în minte o scurtă convorbire, avută cândva cu Leo, în zilele sărbătoreşti de la Bremgarten. Vorbisem atunci despre faptul că personajele din operele poeţilor sunt îndeobşte mai vii şi mai adevărate decât făptura autorilor înşişi.”pg 41

 

Citate

”Cuvintele nu sunt de ajutor înţelesului tainic, de fiecare dată totul devine puţin altfel, puţin fals, puţin nebunesc, da, şi asta e bine, eu încuviinţez şi asta, faptul că pentru un om este un lucru de preţ şi un dar al înţelepciunii ceea ce altuia i se înfăţişează ca o nebunie.” Siddhartha pag.1

”Cine călătoreşte-n depărtare
Adesea vede lucruri ce-l uimesc.
Acasă-apoi le spune cu glas tare
Şi-ai lui ca mincinos îl dojenesc.
Căci omul mărginit nu dă crezare
La tot ce ochii nu-i adeveresc.
Deci cei neştiutori eu nu m-aştept
Să creadă în cuvântul meu cel drept.” pag.2

”Adesea mă gândesc că întreaga istorie a lumii nu e altceva decât o carte cu poze, în care se poate vedea oglindită cea mai nestinsă şi mai oarbă sete a omului: setea de uitare. Oare nu şterge fiecare nouă generaţie, folosindu-se de interdicţii, de conjuraţia tăcerii, de ironie, exact ceea ce generaţia precedentă socotise a fi mai important?” pag.3

” Fiecare dintre noi, confraţii, fiecare din grupele noastre, întreaga noastră armată şi marşul ei gigantic nu însemnau decât un val în torentul veşnic al sufletelor, în veşnicul dor de întoarcere acasă al spiritelor spre locul unde răsărea soarele, spre patrie.” pag.5

“Spre ce ne îndreptăm? Mereu spre casă.” Novalis

” De asemenea este greu de povestit, deoarece noi nu ne deplasam doar prin spaţiu, ci, în egală măsură, şi prin timp. Mergeam spre orient, dar totodată spre evul mediu sau epoca de aur, cutreieram Italia sau Elveţia, dar totodată zăboveam uneori pentru o noapte în secolul al zecelea şi eram găzduiţi de patriarhi sau de zâne.”

”Tinta noastră nu era numai Orientul sau, mai bine zis: Orientul nostru, ţara Soarelui-Răsare, nu era numai o ţară şi o noţiune geografică, era patria şi tinereţea sufletului, era pretutindeni şi nicăieri, era o contopire a tuturor epocilor. Dar toate acestea îmi licăreau în conştiinţă când şi când, pentru o clipă doar, şi tocmai în aceasta consta imensa fericire cu care mă desfătam atunci. Fiindcă mai târziu, după ce mi-am pierdut fericirea, puteam înţelege cu claritate aceste lucruri şi înlănţuirile lor, fără ca totuşi înţelegerea să-mi aducă fie şi cel mai mic folos, ori măcar umbra unei mângâieri. Când ceva încântător şi irepetabil s-a dus, avem sentimentul că ne-am trezit dintr-un vis. În cazul meu, acest sentiment este cum nu se poate mai îndreptăţit. Fiindcă, într-adevăr, fericirea mea era făcută din aceeaşi taină ca fericirea încercată în vise, ea era făcută din libertatea de a trăi concomitent tot ce mintea putea să îmbrăţişeze, de a schimba ca într-un joc lumea exterioară cu cea lăuntrică, de a împinge încolo şi încoace timpul şi spaţiul ca pe nişte decoruri de teatru.Aşa cum noi, membrii Confreriei, străbăteam pământul întreg, fără a ne folosi de automobile sau vapoare, aşa cum fermecam lumea zguduită de război, transformând-o într-un paradis, tot astfel aduceam în chip creator trecutul, viitorul şi imaginarul în clipa prezentă.”

”Pot să-mi imaginez că orice istoriograf întâmpină o situaţie asemănătoare când începe să consemneze evenimentele unui interval de timp şi nu vrea să denatureze adevărul. Unde se află centrul evenimentelor, acel ceva la care ele se raportează şi care le adună într-un mănunchi? Ca să rezulte ceva ce se poate numi conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pământ să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un erou, un popor, o idee, şi să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care în realitate s-au produs în anonimat.”

”Zoroastru, Lao Zi,Platon, Xenophon, Pitagora, Albertus Magnus, Don Quijote, Tristram. Shandy, Novalis, Baudelaire se număraseră printre fondatorii”

”Poate că după foamea de evenimente omul nu are o alta mai puternică decât foamea de uitare.” pag.20

”Nu e exclus să aibă dreptate terapeuţii şi psihologii care susţin că toate acţiunile umane derivă din impulsuri egoiste.”

”Aberantă şi de ofensatoare fusese intenţia sa de a scrie istoria unei călătorii ce i-a întrecut puterile şi istoria unei Confrerii, în existenţa căreia nu mai credea şi faţă de care îşi călcase credinţa.”

Cartea se poate citi online pe site-ul
http://cartiaz.ro/index.php?option=cat&id=16&pag=8&domeniu_carti=Carti-electronice-online-gratuite-din-Literatura/Beletristica